-Haidem’ mon cher. Azi e zi de roace! Ascultăm rock! Uite, am adus ceva nou – Lake of Tears. Mie mi-au plăcut la nebunie, sunt sigur că îți vor plăcea și ție.

Însă în clipa în care intrase în cameră, îl văzuse pe Luca privind pierdut pe fereastra, din marginea camerei, lovindu-se de perete, periodic. Mâinile îi tremurau îngrozitor, iar glasul îi era gutural nescoțând cuvinte ci doar interjecții ininteligibile. Mai văzuse crize ale lui, însă nu în halul acesta. Speriată și neștiind ce să facă se repezi la el luându-l în brațe și trăgându-l spre pat, însă acesta o lovi, îmbrâncind-o puternic. Fugi înapoi e hol, încercând sa caute un asistent, însă singurul nume pe care îl putuse scoate din piept fusese al Lenei. Nu găsise pe nimeni, însă prinsese un puști mai mic decât ea cu vreo cinci ani și țipase zdravăn la el:

-Caut-o pe Lena și zi-i să vină la Luca. Dacă nu o găsești te mănânc.

Fugise apoi în dormitorul acestuia, încercând din răsputeri să îl ia de la perete. Într-un final îl prinsese în brațe și îl trăsese în spate până picaseră amândoi pe pat, însă nu îi dăduse drumul, strângându-l mai departe în brațe. Nu conta nici măcar pentru o clipă faptul că o lovea sau ca era posibil să o rănească, numai să nu se rănească pe el. Nu știa să facă mai mult, doar să îl țină imobilizat, pentru a nu se răni de unul singur. Îi dăduseră lacrimile văzându-l astfel, plângea de furie, plângea de neputință, însă nu contenea să îl țină și să îi șoptească ușor la ureche pentru a-l liniști.

Într-un final ajunsese și Lena, însă nu găsise decât doi copii unul în brațele celuilalt. Luca aproape că își revenise și acum stătea lungit pe pat, cu capul în poala Mirelei, care era rezemată de perete. O mare vânătaie i se vedea deja pe brațul stâng, însă nu îi păsa. Când Lena intrase în cameră, îi făcuse semn să nu vorbească, și că vor vorbi după aceea. Se hotărâse în acea zi să facă un lucru, iar acea hotărâre avea să o ducă pe căi ce nu își va fi imaginat vreodată.

-Ajută-mă. Învață-mă cum să îl ajut. Cum să îi fiu de folos.

Era singura cu Lena, într-una din camerele de zi. Luca dormea, obosit fiind după acea criză. În fața fiecăreia stăteau câte o ceașcă de cafea fierbinte, din care amândouă sorbeau regulat câte puțin.

-Oferă-i înțelegere. Oferă-i, dacă poți, dragoste. Măcar dragostea ce i-o ofer și eu, cea de mamă. Fii alături de el când nimeni altcineva nu poate. Fii pentru el un înger, când oricine altcineva se comporta precum un demon… Of… iar m-a cuprins melancolia. Eu l-am crescut practic… e ca și cum ar fi copilul meu.

-Știi… Într-un fel eu și el suntem la fel. Mă simt asemenea lui uneori… Suntem singuri. Știu… știu că vă avem pe voi, mereu vă vom avea, și… cu toate că sunteți plătite să fiți aici cu noi, există o anumită dragoste pe care o câștigăm în timp din partea voastră. Dar e cu totul altceva. Mi-aș fi dorit să îmi cunosc măcar pentru o clipă adevărații părinți. Acolo unde or fi acum… îi iubesc, dar exista un dor amarnic pentru ei. El, pe de altă parte, cred că îi urăște…

-Mă crezi că nu știu? Nu m-a întrebat niciodată de ei. Dar absolut niciodată… Am o minte limitată eu… nu știu… Dar toți întreabă mai devreme sau mai târziu; ei bine el, nu. El nu a întrebat niciodată… Nu știu dacă îi urăște, nu știu dacă i-a iubit sau dacă le simte lipsa. Cu greu am reușit să pătrund în mintea lui. Și nici nu știi cât de mult m-am bucurat de apropierea dintre voi.

Se trezise a doua zi, dimineață, învelită cu o pătură moale și pufoasă. Adormise în camera lui? Într-adevăr, așezată în șezlongul lui adormise târziu în noapte acolo, veghind asupra lui. Lucian nu mai era în cameră. Patul era făcut, combina era pornită, redând la un volum foarte jos, o arie din Toamna – Anotrimpurile de Antonio Vivaldi, totul în cameră era ordonat ca întotdeauna. Luă pătura și o întinse pe pat, aranjând-o cu grijă, iar apoi, încă somnoroasă, se îndreptă spre camera ei.

După ce se schimbă și coborâ la masă, dădu nas în nas cu puștiul la care țipase cu o zi înainte. Îl luă de mânuță, și îi zâmbi drăgăstos, cerându-și scuze pentru că țipase la el și sărutându-l pe frunte.

-Mă ierți?

Copilul dădu din cap, în semn că da, având obrăjorii roșii ca focul, iar Mirela îl sărută încă o data pe frunte. Când îi dădu drumul, acesta fugi cât îl țineau picioarele pe coridorul de lângă bucătărie, rușinat și cu obrajii mai roșii decât un măr.